ELEMENTE DE POETICĂ ŞI RETORICĂ LITERARĂ (IV ) MODURI ŞI GENURI ÎN

LITERATURĂ

Bibliografie:
  Paul Cornea, Introducere în teoria lecturii, Iaşi, Polirom, 1998;
Gerard Genette,

Introducere în arhitext. Ficţiune şi dicţiune, Univers,
1994;
Kate Hamburger, La logique des genres littéraires, Seuil, 1986.
D. Comloşan, M. Borchin, Dicţionar de comunicare (lingvistică şi
literară), vol. II, Excelsior Art, 2003.

mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie
se confesă

muşamalei şi borcanului de muştar
se plânse tacâmurilor ude.
în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:
- stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri
te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri
şi paratrăznete.
stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el
vasele cu resturi de conservă de peşte
te-au şi îndrăgit.
vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de
linoleum
crăiasă a gândacilor de bucătărie.

iubea o strecurătoare de supă
din casa unui contabil din pomerania
şi

noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire la
sensul existenţei şi obiectivitatea ei
şi într-un foarte târziu îi făcu o propunere muşamalei.
... cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.
am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată...
dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari
şi tot ce a fost mi se pare un vis.

în teoria lecturii, Polirom, 1998,
vorbeşte despre reperele ce predetermină lectura,

repere pe care autorul le vizualizează sub forma unor „chei de lectură” sau a unor „instrucţiuni de receptare”.
 
Acestea sunt configuraţii textuale prin care „înţelegerea e indexată pe anumite trasee de semnificaţie” (p. 158).
   Privind din perspectiva autorului „cheile de lectură” servesc drept mijloace suplimentare de a controla sensul şi a preîntâmpina accidentele de receptare, asigurând o transmitere corectă a sensului dorit.
  Privind din unghiul cititorului aceste „chei” constituie un ansamblu desemnale care furnizează „instrucţiuni” relevante în vederea accelerării şi a corectării receptării.
– paratextul (titlul, subtitlul, cuvântul înainte, etc.)

este una dintre cele mai importante chei de lectură, având

o importanţă decisivă în declanşarea procesului de înţelegere.
 
· Mod de scriitură pentru scriitori, genul constituie un orizont de aşteptare pentru cititori, trimiţându-i pe aceştia înspre un spaţiu cu determinări speciale.

texte literare este aşadar de înţeles.
· De fapt acesta are

semnificaţiile unei preocupări asupra unei tipologii sistematice a literaturii. Oricât de vast ar fi sistemul literaturii, încă din antichitate s-a observat că există o serie de trăsături comune ale textelor literare, tipare care au fost interpretate ca reguli generative sau modele de organizare ale textului literar.
 
 · GEN înseamnă (în mod tradiţional) un sistem de trăsături comune mai multor texte care sunt percepute fie ca norme generative (principii sau chiar reguli stricte care guvernează creaţia), fie ca tipologii generale care orientează recunoaşterea, clasificarea şi interpretarea textului.

· Tradiţia romantică a studiilor literare a afirmat, pornind de la poetica aristotelică, existenţa a trei genuri fundamentale: liric, epic şi dramatic 

comedia şi poezia ditirambică, apoi cea mai mare parte din

meşteşugul cântatului cu flautul şi cu cithara sunt toate, privite laolaltă, nişte imitaţii. Se deosebesc însă una de alta în trei privinţe: (1) fie că imită cu mijloace diferite, (2) fie ca imită ucruri diferite, (3) fie ca imită felurit, - de fiecare dată altfel”
 1. clasificare a artelor, arta cuvântului – poezia;
2. clasificare a registrului în care se face o artă: Nobil – tragedia, epopeea, umil – comedia, parodia, travestiul;
3. clasificarea în genuri:
A. genul mixt (epopeea, exemplul aristotelic fiind Homer: „cineva povesteşte – sub înfăţişarea altuia, cum face Homer, ori păstrându-şi propria individualitate neschimbată – şi înfăţişează pe cei imitaţi în plină acţiune şi mişcare”) – genul epic de apoi;
B. Mimetic pur: imitarea oamenilor în acţiune (tragedia, comedia) – genul dramatic;
C. al treilea gen este indirect şi vag conturat – poezia ditirambică, aceasta ar reprezenta un gen narativ pur, în care cineva povesteşte păstrându-şi propria individualitate.
N.B. - Definiţia lirismului de astăzi lipseşte din această discuţie a genurilor la Aristotel (v. şi G. Genette, Introducere în arhitext. Ficţiune şi dicţiune)

exprimă prin cuvânt, discurs”.
· În definiţia tradiţională a genului epic

s-a luat ca model forma străveche a epopeei, ce desemna la începuturi o povestire de dimensiuni importante care era declamată sau cântată, povestire ce-şi găsea materialul în evenimente istorice devenite legendare.
· Epopeea este genul literar cel mai vechi, apariţia ei datorându-se configurării conştiinţei de sine a popoarelor şi căutării acestora de a a-şi fundamenta identitatea pe ideea unei origini glorioase.
· Epopeile, cântate de aezi în Grecia antică sau de barzi în spaţiul nord-european, recitate de jongleri în Evul mediu, sunt versificate pentru că toată literatura orală are nevoie de versificaţie din raţiuni mnemotehnice.
· Modalitatea discursivă a epopeii este cea a naraţiunii versificate, epopeea fiind cea care a prilejuit, odată cu trecerea la alte condiţii istorice, naşterea altor forme literare narative ca romanul, nuvela, povestirea, forme care şi prin înrudirea lor cu strămoşul celebru, au fost denumite epice.

de sunetul lirei, cântece în care erau redate, prin intermediul

unor formule tehnice repetitive legate de natura cântecului, expresii ale unor intense tipuri de sentimente personale (bucurie, durere, introspecţii).
La Aristotel, aşa cum demonstrează G. Genette (Introducere în arhitext. Ficţiune şi dicţiune), acest gen literar nu este luat în seamă, cel mai probabil pentru că, fiind un gen eminamente subiectiv, subiectul nu este o „realitate” gnoseologică bine definită şi demnă de luat în seamă.
Lirismul antic, păstrat fragmentar, va fi redescoperit de artiştii Renaşterii şi valorizat ca posibilitate de apropiere de valorile fireşti ale umanului ce domină epoca.
Încă de la început lirismul va fi valorizat ca o modalitate de expresie a subiectivităţii. Acest lucru explică motivele pentru care, într-o epocă în care domină valorile subiectivului ca epoca romantică, lirismul va fi valorizat ca formă literară dominantă, genul liric fiind văzut ca expresie a unei subiectivităţi care se exprimă într-o manieră revelatorie.

formele literare dramatice (tragedie, comedie, dramă), adică toate
textele scrise pentru

a fi reprezentate pe
scenă, care au ca trăsătură comună dispunerea textuală pe două dimensiuni:
una dialogată (replicile personajelor) şi una performativă (didascaliile).

că trăsăturile structurale, tematice şi estetice ale textelor literare sunt

complexe.
. a vorbi despre asemănările dintre texte se poate face din mai multe puncte de vedere: formal, structural, tematic, estetic, cultural.
. G. Genette denumeşte această asemănare arhitextualitate,
. Arhitextualitatea este definită ca relaţie care uneşte fiecare text cu diversele tipuri de discurs din care s-a desprins sau cu care seamănă.
. Aici intră nu numai determinarea tipologică a textului literar, ci şi determinarea tematică, modală şi formală a acestuia.
. De aceea este necesară o diferenţiere între modalitatea discursivă (genul teoretic la G. Genette), căreia îi aparţine un text literar, această modalitate fiind apropiată de modelele discursive ale vorbirii obişnuite, şi genul istoric (determinat de constantele estetice ale unei epoci).
. Modalitatea discursivă (genul teoretic) a textului ne permite analiza elementelor structurale a acestuia (=poetica naraţiunii, poetica lirismului, poetica textului dramatic);
. Genul istoric ne permite abordarea culturală, estetică sau hermeneutică a textului.

trăsături comune, necesare analizei, care se regăsesc în fiecare dintre

acele texte literare clasificate sub umbra aceleiaşi etichete:

· Comună tuturor formelor epice (de la epopeile homerice la romanele post-moderne, le este formula narativă (formulă tematizată diferit în
fiecare epocă),

· comună tuturor formelor dramatice le este formula dialogată însoţită de “didascalii”, adică de acele elemente care conţin proiectul finalităţii
principiale a textului dramatic – spectacolul,

· comune tuturor formelor lirice le sunt anumite constante discursive: subiectivitate, versificaţie, figuralitate.
 
 
 

decurg din formele cele mai generale şi comune de structurare

a limbii în comunicare (naraţiunea, dialogul, expresia subiectivă – monologul, descrierea etc.);
 
- Modele generale ale expresiei literare ce pot fi analizate teoretic ca mostre de discurs;

acea formulă literară care are ca nucleu un mod discursiv

(narativitate, dispunere dramatică, expresia unei subiectivităţi), dar principala sa manifestare tipologică şi tematică se regăseşte în apropierea unor principii culturale cu o identitate istorică precisă.

· În acest sens, genurile (în sensul tradiţional al cuvântului) sunt manifestări cultural-estetice ale unor modalităţi discursive cu potenţialităţi literare.

(K. Hamburger)
 Käte Hamburger, Logica genurilor literare), Seuil, 1986;
 
 Analiza modală (i.e.

din punctul de vedere al genurilor teoretice) a literaturii a făcut posibilă o mai strânsă clasificare a modurilor literare în funcţie de coloratura funcţională pe care o dobândeşte limbajul în interiorul acestor moduri discursive.
O astfel de clasificare va face Käte, care vorbeşte despre două mari odalităţi literare:
  
1. FICŢIONAL (în care se manifestă funcţia ficţională a limbajului, mai
precis discursul este susţinute de subiecţi – denumit eu origine - ai
discursului fictivi: narator, personaje)
2. LIRIC (în care se manifestă funcţia expresiv - subiectivă a
limbajului, mai precis subiectul discursului devine centru de
referinţă unilateral al discursului).

făcută de teoreticiana germană pornind de la formele literare romantice,

pe care le privilegiază (o bună parte din exemple sunt date din naraţiunea şi lirica romantică).
Noţiunii de lirism i-a fost ataşat în perioada romantică o importantă componentă subiectivă, explicabilă în mare parte prin contextul cultural ideologic iluminist şi post-iluminist (naşterea unei ideologii a subiectului).
Poezia modernă, prin Baudelaire, Mallarmé, Rimbaud sau Apollinaire, reprezintă o mişcare de eliberare de sub tirania subiectivităţii de natură romantică (o subiectivitate cu o importantă încărcătură biografică, experienţială, psihologică, afectivă etc.). Principala preocupare a poeziei moderne, ca şi importanta preocupare a literaturii moderne, va fi limbajul şi conştientizarea propriei sale naturi (auto-reflexivitatea). Această preocupare pentru limbaj nu era străină nici poeziei tradiţionale (preromantice), acolo unde puteam observa o directă preocupare pentru „frumos”, pentru „figură” ca ornament. De aceea teoreticianul francez G.
Genette (Ficţiune şi dicţiune, 1984), ducând mai departe sugestiile teoriei Kätei Hamburger, vorbeşte despre două modalităţi literare:
a). ficţiunea - atunci când discursul are ca scop reprezentarea, cu mijloacele limbii, a unui univers imaginar (demonstrând o intenţie ficţională);
b). dicţiunea - atunci când discursul vizează în primul rând punerea în
evidenţă a formei sale (demonstrând o intenţie formală).